As vrea sa incep prin a spune ca sunt foarte multe femei care au decis sa inceapa o noua cariera mai tarziu in viata, cand societatea si ele insele poate aveau alte asteptari de la ele. Vorba aia, la peste 30 de ani si cu 1-2-3 copii, ar trebui sa avem alte preocupari, nu-i asa?
Lor as vrea sa le spun: Felicitari! Ma bucur sa fiu si eu una dintre voi.
Dar insa vad in jur multe femei care simt ca nu au alta posibilitate decat aceea de a renunta la intrebarea “mie ce mi-ar placea cu adevarat sa fac?”. Pentru ele las aici experienta mea, care nu e nici pe departe ideala, dar este a mea si este adevarata.
Asadar, doamnelor, impartasesc cu voi cum a fost pentru mine sa incep a 2-a facultate, cand aveam 33 de ani, 2 copii, un sot si un catel.
In primul nu a fost o decizie usoara. Nu m-am trezit dimineata si am decis sa aplic la facultatea de psihologie. Am inceput sa ma gandesc la asta la 27 de ani, cand inca nu eram mamica, ci proaspata sotie, specialist de marketing intr-o multinationala, cu colegi faini si o viata destul de multumitoare.
Mi-am dorit sa fiu psiholog de cand am aflat despre aceasta meserie. Mereu mi-a placut sa observ oamenii si sa le inteleg intentiile, motivatiile si cum functioneaza mintea umana. Doar ca, din pacate, la momentul in care trebuia sa aplic la facultate, familia m-a indrumat catre o alta profesie mai sigura din punct de vedere financiar.
Un deceniu mai tarziu insa, am aflat despre o fosta colega care a ajuns neurolog si mi-am dat seama ca ea este un om care si-a urmat pasiunea, instinctul si ca ceea ce face are un impact. Si brusc si dintr-o data am inceput sa ma intreb si eu cum ar fi fost daca as fi mers la facultatea de psihologie. Oare as fi fost genul de persoana care isi iubeste munca? Oare cum s-ar fi simtit asta?
Am decis repede ca este mult prea tarziu, si am parcat ideea intr-un sertar din mintea mea. Spre norocul meu, a venit pe lume primul nostru copil si pentru el am inceput sa citesc carti despre psihologia copilului si uite asa, sertarul acela parca a inceput sa se miste.
A aparut si al doilea copil si in ciuda haosului in care simteam ca ma aflam, dupa 4 ani, am hotarat totusi sa incerc si am aplicat la facultate. Am si intrat, dar cu standarde absolut gresite. Vedeti voi, la prima facultate pe care am urmat-o, la timpul potrivit, nu am avut nici o restanta si prezenta mea la cursuri era una relativ constanta. Eram conectata cu colegii, imi cunosteam profesorii si ei pe mine, mergeam la seminarii unde eram o prezenta activa.
Fiind in concediu de crestere copil, cu un bebelus si un toddler in dotare, am realizat ca nu aveam nici o sansa sa fiu prezenta la cursuri asa cum consideram eu ca trebuie, aveam senzatia ca toti ceilalti colegi sunt mult mai dedicati decat mine, drept pentru care am renuntat din nou dupa primul an.
Cu toate ca am resimtit experienta ca pe un esec, sertarul acela nu mai voia sa se inchida. Ceva din mine nu ma lasa sa merg sa sa imi ridic dosarul de la secretariatul facultatii. Asa ca l-am “uitat” acolo cativa ani, timp in care am mers la terapie, am urmat cursuri de NLP si dezvoltare personala si parenting.
A fost nevoie de multa munca doar ca sa realizez ca eu nu mi-am “uitat” actele la facultate ci ca nu eram pregatita sa renunt. Asadar, la 33 de ani, cu sustinerea si incurajarea sotului meu, nu doar ca m-am inscris la facultatea de psihologie din nou, dar am inceput o scoala de coaching si mi-am dat demisia de la job.
Cum am experimentat cei 3 ani de facultate?
Am simtit frustrare, neputinta, furie, nevoia de a renunta. M-am intrebat la fiecare sesiune ce-o fi fost in mintea mea, ce caut eu aici. Doar ca de data asta nu mai eram singura in fata acestor emotii. Lucram in coaching cu ele, gaseam metode de a face fata si imi redefineam standardele despre ce inseamna sa fii student la a 2-a tinerete. Am inceput la scurt timp dupa aceea sa urmez si cursuri de formare in analiza tranzactionala si incet incet mi-am dat voie sa simt speranta, entuziasm, sa ma mandresc ca studiez psihologia in loc sa imi fie rusine de asta.
Am reusit sa termin facultatea, si m-am inscris la masterat in psihoterapii cognitiv comportamentale.
In prezent lucrez ca si psiholog clinician, coach si sunt in formare pentru a deveni psihoterapeut cu dubla specializare in analiza tranzactionala si psihoterapii cognitiv comportamentale.
Cum se simte cand iti iubesti meseria? Pentru mine e o bucurie si o liniste care a venit dupa multa framantare. E greu si frumos si nu as alege sa fac altceva.